Pentru tine...

Acum un an Mireille ne dadea vestea cea mare - urma sa ne paraseasca pentru niste domni experti in orz, apa si hamei. Am plans, am bocit ne-am perpelit si intr-un final ne-am obisnuit cu ideea.

La urma urmei suntem facuti sa trecem peste toate. Am invatat sa uit lucrurile rele, sa iau tot ce e mai bun din fiecare experienta si sa fiu fericita! Mi-a spus asta o profa de engleza din liceu "take the best from the worst and try to be happy". M-a marcat. Credeam ca vorbeste din carti. Probabil asa este- nu am avut curiozitatea de a googali citatul sa vad cui apartine. Conteaza doar ca e "for real" si ca eu mi-am demonstrat ca e for real.

Imi dau seama pe masura ce scriu ca de data asta nu prea scriu pentru mine, sau nu in primul rand pentru mine. Scriu pentru cineva (nu spui cine- persoana insemnata). Nici nu stiu de ce scriu pentru acea persoana. Probabil nu o intereseaza, poate nu o sa citeasca. Desi in sinea mea sper sa ii placa...

De ce scriu pentru tine? Pentru ca imi place de tine. Pentru ca poate pe alocuri imi amintesti cumva de mine. Pentru ca vreau. Pentru ca te suport in fiecare zi si asta imi da dreptul sa fac asta. Pentru ca nu ai voie sa plangi decat de trei ori pe an si anul asta e abia la inceput. Pentru ca te stiu de-un an, aproape un an si vreau sa sarbatoresc asta!

Ce bine e...

Imi place uneori sa stau singura pe canapea si sa ma gandesc la toate minunile din lume. Daca mai e si proaspat curata casa e si mai bine. E spatiul parca mult mai mare si gandurile mele au loc sa se desfasoare, sa zboare libere!

Asta e o astfel de zi. Mi se pare ca am avut parca un weekend mai lung decat celelalte. Poate ca am dormit mai putin, poate pentru ca m-am bucurat in sfarsit de soare, poate pentru ca stiu ca inca nu s-a incheiat ziua de azi. Ciudat! Nu ma gandesc la maine ca la o zi de luni de job, ci ca la o zi de luni de scris cu placere pentru reviste. Sper sa nu-mi strice nimeni feng shuiul ca n-o sa se termine bine.

Cred ca de fapt toata amorteala mea se datora frigului. Cred ca functionez asa pe "low battery" in sezonul rece si cum asta a fost atat de luuung cred ca eram aproape de ultimul "beep". Ma bucur ca a iesit soarele la timp si m-a salvat.

Doamne, ce bine e sa fie primavara, sa port ochelari de soare si haine subtiri, sa zburd pe trotuare.

Ce bine e sa nu fie frig, sa nu fac slalom printre troiene, sa nu ma imbrac cu 3 bluze si maiou pe dedesubt.

Ce bine, ce bine, ce bine!

Afara ninge linistit...si eu visez la mare

Admiram astazi peisajul superb de iarna, in timp ce pe birou tronau tantos frezii, gerbera si zambile si ma gandeam cum e viata asta de contrastanta uneori. Ca omul. Pe chip i se zareste zambetul larg, si-n suflet uneori e furtuna. La mine n-a fost azi nici zambet, dar nici furtuna. A fost o alergatura intre ganduri negre de genul "luna asta n-am s atermin la timp de scris" si " vreau in vacanta".

Nu e ce-i drept momentul pentru o vacanta. Mi-as petrece-o probabil in casa, dormind, caci vremea asta nu ma imbie la nimic altceva. Mi-e dor de zilele de vara din copilaria mea. Uitam sa mai plec de pe plaja, iar noaptea ma visam tot pe malul marii. Mi se parea ca sunt intr-un fel de Hawaii, desi nu aveam palmieri, nici vreun sezlong din bambus ori rafie. Stateam pe prosop, pe nisip, in apa... Ma prajeam la soare atat de tare incat eram tot timpul bronzata. Nici acum nu mi s-au dus peste iarna urmele de la costumul de baie, d-apai atunci. Eram ca iesita din solar si toamna si iarna si primavara.

Dar hai, parca nu mai e asa mult pana la vara. Acus terminam numarul de aprilie al revistei mult iubite si ne apucam repejor de mai. Poate v-am mai spus, dar repet. E tare cool job-ul asta. La noi vine vara mai repede.

V-am confuzat destul!

Poveste de martisor

Mi-am amintit de o intamplare haioasa care a avut loc acum vreo 13 ani si care are mare legatura cu perioada asta, 1-8 martie. Acum 13 ani, eram clasa a 4a si nu eram chiar cea mai uratica fata din clasa, asadar primeam multe martisoare. Nu ma laud, dar eu asa imi amintesc si am memorie buna.

In 1997, martisorul a fost ceva mai deosebit pentru mine. Unul dintre colegi, Bogdan s-a gandit ca cel mai potrivit ar fi sa-mi daruiasca un trandafir rosu decat o brosa colorata. Zis si facut. S-a postat in fata mea cu trandafirul cel rosu, iar eu... eu l-am refuzat. Cum sa primesc o floare de la un coleg de clasa? Asta insemna ca trebuia sa-mi placa de el. Si mie nu-mi placea. Nu in sensul acela. Cred ca il cam invidiam pentru ca era tare destept. Desena cam urat ce-i drept, dar eu cantam si mai urat, asa ca pana la urma cred ca eram chit, dar la vremea respectiva mi-era cam teama ca Bogdan sa nu fie catalogat drept al mai destept din clasa a 4a B.

Sa revin la povestire.

Daca eu nu am vrut sa accept darul, Bogdan s-a gandit sa ma urmareasca pe drumul spre casa, cu gandul sa ma convinga sa accept floarea aia. Juma de clasa era dupa noi. Mi-i amintesc perfect pe ceilalti colegi care se amuzau copios. Degeaba am incercat eu sa o iau pe ocolite, pe stradute si pe mai stiu eu unde ca Bogdan nu se lasa.

Intr-un final a cedat. Mi-a pierdut urma. Sau asa credeam eu. Am ajuns acasa, fericita ca am scapat de pupat si de floare. Am uitat sa mentionez ca in mintea mea eram obligata sa-l pup daca-mi oferea floarea, si daca-l pupam devenea automat prietenul meu si eu care nu voiam.... Doamne, complicate vremuri.

I-am povestit mamei acasa, despre colegii care mi-au oferit martisoare insa nu am pomenit nimic de Bogdan. Nici nu a mai fost nevoie ca in secunda doi am auzit.

"-Buna ziua! Ramona este acasa?"

Deschisese bunica, venita in vizita de martisor. La usa, bineinteles, Bogdan cu trandafirul cel rosu. Am iesit rusinata, mama l-a invitat in casa si eu am acceptat rusinata floarea. Bunica ma indemna:

"-Hai, mamaie, pupa-l, ca asa e frumos!"

Nu mai tin minte daca l-am pupat (Te-am pupat sau nu?) dar stiu ca am pastrat floarea aia ani de zile. Era un trandafir din PLASTIC, din acela artificial. Cred ca daca fac un mic efort inca mai gasesc floarea aia printr-un sertar.

Bogdan s-a mutat in alt oras, asadar nu a fost colegul meu decat pana in clasa a4a. Apoi nu mi-a mai daruit nimeni un trandafir rosu artificial. L-am regasit acum cateva luni, pe Facebook. Este la fel de simpatic ca acum 13 ani, doar ca e ceva mai inalt si cred ca deseneaza mai frumos. Eu cant la fel de prost.

Din nou....

M-a intrebat ieri cineva de ce nu am mai scris pe blog. Chiar... de ce nu am mai scris? Pentru ca s-a suparat Cineva din cauza unui post, asta a fost explicatia mea. Daca ma gandesc mai bine insa cred ca nu am mai scris pentru ca am vrut sa demonstrez acelui Cineva ca il respect. Nu a inteles asta! Pacat! Aveam sentimente puternice pentru ea. Inca am, dar nu le mai arat.

Punct. Si de la capat.

Mi-e aproape imposibil sa cred ca e deja martie. Imi amintesc asta ghioceii, zambilele si lalelele galbene care ma inconjoara. Ieri a fost o zi plina. Plina de martisoare, flori, zambete, surprize, prietenie, dragoste. Mi-ar placea ca fiecare zi sa fie astfel. Din pacate ma las uneori condusa de deadline-uri, articole, preturi si alte cele de la locul de munca. Le iau uneori acasa, cu gandul. As vrea sa ma pot detasa in totalitate, dar nu pot. Traiesc prin tot ceea ce fac. Iubesc tot ceea ce fac. Noroc cu el, care ma tempereaza, ma domoleste. Stie sa ma mangaie si sa ma sarute si sa-mi aminteasca de faptul ca uneori suntem doar noi.

Ce bine e sa scriu din nou, aici, pentru mine! Rasuflu usurata. Zambesc. Urmeaza o zi frumoasa!